Emilian Mirea este dintre poeţii care fac ca poezia să aibă o tradiţie temeinică. Acest ataşament îl sesizăm şi în cartea Singurătatea lui Dumnezeu. Există poeţi care descoperă noi, stranii şi greu de acceptat teritorii poetice existenţiale, precum Rimbaud. Există poeţi care urcă la ambiguitate curbele expresive, precum Stéphane Mallarmé. Există poeţi care fac ca medierea dintre trăirea poetică şocantă şi limbajul savant-sărbătoresc să devină posibilă, precum T. S. Elliot şi E. Montale. Păstrând proporţiile, prin evocarea acestor vârfuri singuratice ale liricii fundamentale încercăm să facem vizibilă amploarea tabloului în care este obligat să se aşeze orice poet şi a conştientiza unde ne situăm. Emilian Mirea este poet de tradiţie, adică scrie bine, temeinic, aşezat, delicat şi elegant. Are ingenuitatea inspiraţiei şi deţine arsenalul de stilistică lirică necesar punerii în curs a ideaticii poetice emergente. Este un poet luminos: acceptă lumea aşa cum este, nu dă decât bătălii mărunte cu morile de vânt şi caută să nu se iluzioneze în cunoaşterea de sine. Poet de inspiraţie, mai curând decât poet livresc, nu se lasă dus de mareea neguroasă a emoţiilor. Din poemele sale se desprinde o gândire despre o ordine poetică a lumii. Emilian Mirea nu se hazardează în experimente, oricât de promiţătoare ar părea acestea. Cu bun simţ şi cu seriozitate, duce înainte tradiţia poeziei ca poezie. A optat pentru tradiţie şi temeinicie, nu pentru experiment.

Principala noutate a cărţii nu este neapărat una de tematică, ci una de poziţionare. Titlul reflectă revelator locul din care trebuie privite existenţa, singurătatea, neputinţa, ratarea, incertitudinea, răutatea, ura. Iată locul: „animalele atacă atunci/ când simt frica/ oamenii/ însă/devin imprevizibili/ atunci când se simt/ singuri/ şi părăsiţi/ iar singurătatea/ Lui Dumnezeu este/ infinită” (singurătatea lui Dumnezeu). În al doilea rând, ceea ce individualizează volumul de faţă este o împăcare cu sine a instanţei lirice. Măcinat de gânduri, emoţii, nelinişti, îndoieli şi întrebări, eul poetic se fixează în limitele unei soluţii existenţiale. Vede lucid că opţiunea sa are deficienţe. Ştie că ea este contestabilă. Lasă să se înţeleagă că mai bine o alegere imperfectă decât perfecţiunea nici unei alegeri. Situarea eului liric este într-o viziune de sus şi de departe. Există câteva cadre în care se revelează căi de distanţare faţă de o realitate construită liric. Fără a respinge tranşant realitatea, eul poetic se izolează de ea. În această ordine de idei, un cadru poetic îl constituie amintirea generică: „de la o vreme/ tot trecutul îmi rezonează/ în memorie şi/ îmi zguduie Fiinţa/ de parcă/ aş merge/ cu o maşină/ pe stânci” (piedici). Un alt cadru este evocarea sau amintirea retrăită: „piaţa prin care treceam şi/ în care mă întâlneam cu tine/ a devenit acum o/ groapă/ de gunoi/ în zona în care ne sărutam/ la întâlnire/ acum bâzâie muştele/ şi bondarii/ iar viermii au intrat în/ programul non-stop al/ călătoriei dinspre larvă spre/ adult/ doar fluturii/ suavii/ lipsesc din acest tablou/ halucinant/ pentru că ei/ ca şi noi/ se hrănesc cu nectar de flori/ şi iluzii la pachet” (tablou halucinant). Cel mai important cadru poetic este dedublarea ca alter ego. Începutul dedublării îl formează sesizarea unei scindări interne: „un prieten mi-a propus/ să merg într-o excursie/ la Muntele Athos şi/ probabil/ partea întunecată din/ mine/ se revoltă şi îmi pune piedici/ ca să nu ajung” (piedici). De la sesizarea dedublării se trece la constatarea concretă a acesteia: „am un alter-ego năbădăios/ şi enervant/ ba îmi face galerie/ de pe margine/ ba mă perpeleşte în/ coşmaruri” (alter-ego). Eul este luminos, iar alter ego-ul este întunecat. Eul şi alter ego-ul nu se comportă după principiul vaselor comunicante: conştiinţa şi relatarea nu trec de la unul la celălalt. Alter ego-ul rămâne mut; el constituie o ameninţare, iar nu o soluţie de evadare. Deşi îşi acceptă alter ego-ul, eul se apără de acesta: „în fiecare zi descopăr/ în mine/ un Raskolnikov/ gata oricând să/ comită/ o crimă/ noroc că ţin armele/ ascunse şi/ preventiv/ ca să-l descurajez/ m-am mutat lângă/ închisoare” (Raskolnikov). Eul nu va fi substituit niciodată de alter ego; cadrul liric ilustrează doar intervenţia preventivă şi contracararea. Eul luminos apare sub mai multe chipuri: este vorba de o falsă dedublare în registru luminos. Două figurări ale eului sunt fluturele şi învăţătorul: „sunt un fluture/ Amarillo/ cu sufletul plin de polen/ şi nectar/ toată ziua/ zbor din/ floare în floare/ iar seara mă întorc/ în insectar” (Amarillo); „învăţătorul de/ şcoală generală/ e de o viaţă/ învăţător de/ şcoală generală/ (…)/ de la o vreme/ cârciuma e viaţa lui/ (…)/ pentru el/ catedra a devenit bar/ iar notele s-au transformat/ în concentraţii de alcool/ repetate/ ale iluziilor în care/ trăieşte” (învăţătorul de şcoală generală).

Trei sentimente majore animă discursul poetic: tristeţea, singurătatea şi zădărnicia. Tristeţea este suportabilă; cu tristeţea se poate trăi. Cu singurătatea te poţi consola, poţi lupta cu ea, căci este starea în care poţi primi ajutorul compasional al lui Dumnezeu. Zădărnicia, zădărnicia este marea problemă, este suferinţa de neevitat.

Poezia acestui volum îşi însuşeşte o privire binevoitoare, înţelegătoare şi detaşată: nu este nici rezultanta fricii, nici a războiului cu lumea. A fi în poezie înseamnă a te aşeza empatic şi comprehensiv faţă de mersul lumii. Poeziile antologice ale volumului sunt: amarillo, singurătăţi, resemnare metafizică, piedici, tablou halucinant, goi, Raskolnikov, singurătatea lui Dumnezeu, învăţătorul de şcoală generală. Reţinem Singurătatea lui Dumnezeu ca un volum notabil al liricii oltene actuale.