Romancieră şi scenaristă franceză, Delphine de Vigan s-a remarcat în 2007 prin publicarea volumului No et moi, pentru care a primit Premiul Internaţional Rotary (2009) şi Prix des libraires din Franţa. Romanul a fost tradus în douăzeci de limbi, iar regizorul Zabou Breitman a realizat un film în 2010 având ca scenariu acest roman. „Prix du roman Fnac” şi „Grande Prix des lectrices de Elles” au fost obţinute de romanul Rien ne s’oppose ŕ la nuit. Recentul roman Recunoştinţă (2019), tradus şi în limba română şi publicat la Editura Polirom în 2020, a venit pe fondul unei aşteptări din partea cititorilor care erau familiarizaţi de la romanul precedent cu tema psihologică a investigaţiilor comportamentale, Rien ne s’oppose ŕ la nuit având ca subiect tulburările bipolare ale unei femei, tulburări ce afectează viaţa unei familii. Perspectiva senectuţii sub spectrul singurătăţii şi sub influenţa unor stări fizice şi psihice precare devine axa narativă a romanului Recunoştinţă.

Michka este o venerabilă doamnă ce şi-a trăit viaţa printre cuvinte. A excelat ca fotoreporter, susţinând discursul ziaristic fără cuvinte, exclusiv prin intermediul imaginilor fotografice. Pasionată de tăcerea cuvintelor şi exteriorizarea sentimentelor prin imagini-document, Michka îşi va continua destinul profesional în calitate de corector la reviste de prestigiu. Jocul sensurilor cuvintelor va fi provocarea exerciţiului intelectual, joc care va fi un mod de depăşire a afaziei, boală ce se va instala la vârsta senectuţii şi care va genera starea de singurătate şi îngrijorare pentru înfruntarea dificultăţilor de sănătate. Al doilea personaj este Marie, o tânără cu destin umbrit de moartea părinţilor, după ce avusese o copilărie lipsită de grija maternă. Michka se va apropia afectiv de fetiţa care se simţea debusolată de lipsa dragostei materne şi va primi recunoştinţă pentru gestul ei prin rămânerea alături de ea până în ultima clipă. Jerome este ortofonistul care o va ajuta pe bătrână să-şi amelioreze starea de boală, tratându-i afazia nu doar prin exerciţii specifice, ci şi prin asigurarea unui transfer emoţional într-un dialog multietajat. Afazia îi îngreuna exprimarea, dar cuvintele şi sensurile lor multiple se stocaseră în memorie, ceea ce îi va permite să dialogheze urmărind o dublă decodare: un sens explicit, cerut de contextul proximităţii, şi un al doilea sens, subliminal, revendicat de experienţa de viaţă, cele două paliere conjugându-se fericit printr-un schimb de cuvinte cu evident rol terapeutic.

Recunoştinţă, titlul romanului, este şi cuvântul-cheie al povestirii. Cele trei personaje resimt vinovăţia că nu au acordat acest sentiment acelora care au avut un rol în viaţa lor: Michka pentru tinerii care au îngrijit-o după ce familia sa a murit în lagărele germane, Marie pentru că a ajuns la vârsta la care trebuie să fie mamă, dar nu a găsit bărbatul potrivit alături de care să-şi petreacă restul vieţii şi alege să aibă un copil dintr-o relaţie, Jerome nu reuşeşte să se împace cu tatăl său şi simte înstrăinarea. În esenţă, înstrăinarea este efectul lipsei de recunoştinţă acordată persoanei dragi. „V-aţi întrebat vreodată de câte ori în viaţă aţi spus sincer mulţumesc? Un adevărat mulţumesc. Expresie a gratitudinii, a recunoştinţei, a îndatoririi voastre. (...) A conta, a datora – oare aşa se cântăreşte gratitudinea?” (pp. 9-10). Procesul de reamintire activează trei tipuri de reminiscenţe: „Îmi revin în minte fragmente disparate. Altele mi s-au şters. Şi se inventează singure cele pe care le-am scăpat din neatenţie” (p.11). Bătrâneţea este „o viaţă micşorată, îngustată, dar perfect reglată” („paşi mici, sume mici, mici gustări, mici ieşiri, mici vizite” ) (p. 34).

Din cauza afaziei, „cuvintele pleacă, cuvintele se întorc”. Jean Pouillon, în cartea sa Temps et roman (1946), susţinea teoria conform căreia „un roman nu are valoare decât dacă este obiectiv, adică dacă respectă condiţiile psihologice reale ale cunoaşterii de sine şi ale cunoaşterii celorlalţi”. Această „realitate psihologică” a romanului pare a o defini pe scriitoarea Delphine de Vigan. Scriitoarea franceză susţine aserţiunile lui Pouillon despre sinceritate şi luciditate (a fi lucid înseamnă a judeca, a fi în „spatele” acelora ce sunt analizaţi; a fi sincer înseamnă a fi în întregime „cu” acela ce vorbeşte sau scrie). Ea a trăit o dramă asemănătoare, mama sa fiind internată într-o instituţie de boli mintale.

Michka are capacitatea de a susţine dialogul cu ortofonistul sau cu Marie, devoalând ancorarea sa în două universuri: cel real, revendicat de noua ipostază de internată cu afecţiuni de vorbire şi memorie, şi cel al memoriei, unde cuvintele aveau un alt sens. Savoarea discursului constă tocmai în maniera în care cuvintele activează simultan cele două universuri, producând plăcerea dialogului. Câteva exemple pot fi elocvente în acest sens: anunţ-denunţ (cere publicarea unui anunţ pentru găsirea tinerilor de altădată care au îngrijit-o, dar simplul gest înseamnă dorinţa de a pleca din mediul de cămin pentru bătrâni printr-un denunţ); bomboane cu alcool delicioase-delictoase (nu avea voie să ţină alcool în cameră); însărcinată-împovărată (Marie nu se bucură de afecţiunea viitorului tată al copilului ei, sarcina devenind o povară asumată); ceai cu lămâie-tămâie; funeralii-„fluturaliile mele”. Bătrâna îi face conştienţi pe cei din jurul său de caducitatea vieţii, de perspectiva îmbătrânirii în singurătate, de lipsa de raţiune a supărării copiilor pe părinţi. Vindecarea este în primul rând auto-vindecare, cum comunicarea este în primul rând auto-comunicare. Romanul este o pledoarie pentru rolul influenţei persuasive a exemplului personal: lipsa cuvintelor la senectute (afazia) este o consecinţă a lipsei dialogului în familie. „Să îmbătrâneşti înseamnă să înveţi să pierzi. Să suporţi, în fiecare săptămână sau aproape, o nouă pagubă. (...) Să pierzi ceea ce ţi-a fost dat, ceea ce ai câştigat, ceea ce ai meritat, lucrurile pentru care te-ai luptat, cele pe care credeai c-o să le păstrezi pentru totdeauna. Să te readaptezi” (p.144). Uimitor este că depăşeşte afazia numai când vorbeşte despre familia care a crescut-o, după ce prinţii săi evrei au murit în lagărul de concentrare. Forţa amintirilor conotate pozitiv este evidentă.

Delphine de Vigan exersează cu succes ceea ce J.-P. Bronckart definea, pe criterii psihologice şi lingvistice, ca patru clase de discurs, prin combinarea a două criterii (implicaţie-autonomie, prin raportare la situaţia de enunţare, şi conjuncţie sau expunere-disjuncţie sau povestire). Dintre acestea, Delphine de Vigan foloseşte două: discurs interactiv (expunere/ implicare) şi povestire interactivă (povestire/ implicare). Relaţia dintre enunţ şi situaţia de enunţare cu trei poli (interlocutori, moment, loc) a fost abordată de E. Benveniste. Din această perspectivă, scriitoarea franceză îşi concepe arhitectura narativă pe două planuri de referinţă: real-proximitate şi amintire-imaginar. Cele trei personaje se plasează succesiv în context de implicaţie sau povestire, autoarea creând un substrat comun al discursurilor lor: reminiscenţele de amintire care generează regretul că nu au manifestat destulă recunoştinţă faţă de persoanele care au avut un rol determinant în viaţa lor. Cu acest joc de rol, naraţiunea se concentrează pe obţinerea intenţionată a unui răspuns la întrebarea: „liberi… la ce bun?” (cu trimitere la libertatea de a alege şi la lipsa libertăţii în viaţa trăită la căminul de bătrâni).

Finalul este sub aura misterului: Michka a murit în somn sau s-a sinucis înghiţind somniferele pe care şi le tezaurizase în sertarul noptierei, ca o alegere a libertăţii de a muri. La finalul lecturii romanului rămân ca un ecou cuvintele acesteia: „Las tăcerea să ne învăluie. E un spaţiu pe care trebuie să ştim să-l împărţim” (p.183). Un spaţiu dominat de timpul sincerităţii necenzurate.