Abordînd „spiritul critic” (Dilema Veche, nr.261 / 12-18 februarie 2009), Andrei Pleşu vădeşte o atitudine nu tocmai laudativă faţă de conaţionalii noştri, care ar nutri „voluptatea negativului”. Tot ce se poate. Nu e o reacţie inedită, în compania d-sale aflîndu-se nume precum Cioran cu al său antiromantic lamento în marginea „inferiorităţii” etnice care ne stigmatizează şi H.-R. Patapievici care împinge temerar postura cioraniană în mîlul (fertil?) al unui masochism ce nu e decît xenofilia cea mai vînjoasă întoarsă pe dos. Ne mai amintim, iată, şi de-o replică a lui P.P.Carp, dată unui Eminescu nervos care incrimina „jidovirea” grandiosului sălaş voievodal al Sucevei: „Românii sînt leneşi şi beţivi”. Nu dorim, Doamne fereşte, a face caz de pudibonderie în această totuşi gingaşă materie, înţelegînd prea bine că şi aici e cu putinţă, ba chiar e inevitabilă, o confruntare a unor opinii eterogene, uneori brutal opuse. Preferabil e să apreciem lucrurile cum grano salis. Să savurăm un pic de dezordine, aşa cum ne îndeamnă de altminteri şi Andrei Pleşu: „Cînd lucrurile intră în ordine, viaţa nu mai are niciun haz”. Drept care d-sa, adversar al vieţii fără haz, scrie, sastisit de clişee, balansîndu-şi umoarea epicureică pe muchia seriozităţii: „Românul e cîrcotaş: cînd e rău, pentru că e rău, cînd e bine, pentru că nu e chiar aşa de bine; nu e el omul care să aţipească, suficient, în mulţumire de sine; nu e el omul care să se lase înşelat de aparenţe. Stăm rău! Slavă Domnului! E mai rău fără rău!” O veselie strepezită străbate rîndurile petulantei ticluiri frazeologice, de afectare neologistic-miticistă. Înveşmîntat, după cum vedem, în jiletca lui Caragiale, preopinentul nostru ia o considerabilă distanţă faţă de mioritismul blagian, preferînd a se apropia cu familiaritate de simpatica tagmă a personajelor eternizate în Momente. „Ordinea” ca şi „dezordinea” ce să fie altceva decît sărmane frivolităţi pe care damful stilistic al cafenelei simbolice le întîmpină cu voie bună?

O prea dulce indolenţă, un defetism incurabil, o ineficienţă funciară s-ar afla la români sub o epidermică dispoziţie a „obiecţiei”: „Comentatorul român, fie el jurnalist, politician sau simplu alegător, are mereu ceva de obiectat: e prost dispus şi sceptic. Îmi spun mereu că e normal să fie aşa, după atîţia ani de obidă mută şi de literatură omagială”. Totuşi nu e chiar „normal” de vreme ce Andrei Pleşu însuşi… obiectează. „Critica” la români ar adopta, conform condeiului d-sale, o pitorească înfăţişare imanentă care e „bombăneala”. „Bombăneala” ca drept fundamental, substitut al conştiinţei ce ar merita înscris în Constituţie, dacă e să luăm în grav badineria lui Andrei Pleşu, adică pe Andrei Pleşu însuşi ce-şi regăseşte identitatea, îndeajuns de convingător în acest registru: „Nu ne bucurăm de nimic, dacă ni se ia dreptul de a bombăni. Pînă şi Securitatea comunistă ajunsese să înţeleagă această bizarerie naţională: tolera bombăneala privată, indignarea anonimă, grimasa discretă. Ni se cerea doar să nu facem tapaj, să nu trecem de la bombăneală la faptă”. Păi dacă şi Securitatea „înţelegea”… Dar ca o speţă fie şi degradată, ce mai încoace-încolo: caricaturală a „spiritului critic”, „bombăneala” nu constituie un prilej de-a ne ocupa de acesta? Surîsul ambiguu al lui Andrei Pleşu nu-l ratează. Mai puţin contează că d-sa „bombăne” împotriva „bombănelii”, declarînd-o cu jumătate de gură „un viciu”. Cu certitudine mai interesantă e aprecierea cum că unii „resimt” îndoielnicul „spirit critic” ca „un simptom al inteligenţei”. Ce ne costă să decuplăm inteligenţa de „spiritul critic”? S-o lăsăm să plutească în derivă, într-un vid inofensiv? În amoralitate, în anomie. A fi inteligent e, la nivelul naţiei buclucaşe, a te comporta precum un Mitică pururi nemulţumit, cusurgiu, ori cum se zice mai nou, neevitîndu-se o poporană cacofonie, ca un „Gică contra”: „Numai proştii sînt mulţumiţi. Dacă se discută ceva, orice, iar dumneata, în loc să-ţi dai cu părerea iritat, în loc să combaţi energic, te arăţi conciliant, înclinat să vezi partea bună a lucrurilor, se cheamă că eşti sărac cu duhul, nătîng, adormit. (Ori poate mai rău: vîndut guvernului!) O minte trează e o minte în ebuliţiune: disecă, retează, condamnă”. Şi dacă am degrevat inteligenţa de agasantul „spirit critic”, de ce să n-o luăm, la rîndu-i, peste picior? De ce să nu-i azvîrlim accepţia compromisă în obrazul tuturor inconformiştilor, inadaptabililor, protestatarilor? „Inteligenţa e, prin definiţie, un <<ce>> nervos, o voce irepresibilă care strigă din rărunchi, la tot pasul: <<Aşa nu se mai poate!>>”.

Şi unde mai pui că mai apar şi alte metehne ale conceptului în discuţie. Nu reprezintă inteligenţa un stimul al odiosului egotism, un mediu propice invidiei celei mai sumbre, cu atît mai vîrtos cu cît cutează a-şi rosti decepţiile? A lua poziţie în faţa ticăloşiilor, nu aşa, în general, ci îndreptîndu-şi indexul asupra ticăloşilor în carne şi oase? „Degeaba eşti inteligent, dacă nu eşti mai inteligent decît ceilalţi, decît <<dumnealor>>. Degeaba eşti inteligent dacă nu eşti supărat şi agresiv”. Sapienţa supremă e - mai încape vorbă? - supunerea, disciplina celui ce nu iese din rînd. „Gîndirea independentă”, „obiectivitatea”? Mofturi, monşer, nu altceva decît mofturi. „O altă prejudecată asociază spiritul critic cu gîndirea independentă. Obiectez, deci nu mă las înregimentat! Nu merg cu turma, nu mă las păcălit, nu ader la opiniile altora. Nicio doctrină nu mă intimidează, nicio autoritate nu mă inhibă. Judec <<cu capul meu>>. Sînt obiectiv. Nu mă reprezint decît pe mine”. Regretabil, nespus de regretabil: „publicul preţuieşte mai mult spiritul critic decît spiritul acomodant”. Deoarece „spiritul critic” colcăie de insulte, bîrfe, calomnii, iar (aici e chemat în ajutor Tacitus) „denigrarea dă aparenţa unui spirit independent”. Aliajul lui Nenea Iancu cu autorul Istoriilor e imbatabil, nu-i aşa? Toate bune, numai că autoflagelarea „spiritului critic” rămîne, spre a relua vorbele lui Andrei Pleşu, un simplu „joc dialectic”. Mai exact spus, un „condiment” fie şi întrucîtva „acid”, al „convivialităţii”, adică nu altceva decît un voios joc de societate. Privindu-se în oglindă, „spiritul critic” face cîteva nostime grimase ce-l desfigurează, apoi se întoarce cu bonomie la sine, realizînd că a rămas neschimbat.