De-a poeziaproza

Criticul şi istoricul literar Constantin M. Popa, format la şcoala clujeană, ardelean stabilit la Craiova, necontaminat în niciun fel de metehne sudice, se remarcă nu numai printr-o dicţiune elegantă, prin precizie analitică, prin echilibrul abordării, ci şi prin civilitate, distincţie, modestie, bonomie. Este unul dintre domnii proeminenţi ai metropolei olteneşti. Uneori, dispare enigmatic, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, în vreo călătorie turistică sau în vizite la copiii din Canada.

În pofida sobrietăţii, lasă totuşi să iasă la iveală un spirit ludic, de fineţe, cum se întâmplă în recentul volum, Magog Blues (Editura Aius, Craiova, 2013, cu o postfaţă de Gabriel Coşoveanu), carte cu o alcătuire eterogenă (poezie şi proză), având ca argumente fragmente semnate de Gheorghe Grigurcu şi de Nora Iuga (primul: „proza se coace pe nesimţite în adâncul poemelor precum sâmburi-n fructe”, al doilea: „eu pledez pentru ştergerea graniţelor dintre poezie, proză, eseu, dialog, monolog, teatru, pledez pentru o literatură în care totul să existe într-o singură carte”). Este un volum alcătuit într-un fel de oglindă retrovizoare, prilejuit de împlinirea unei frumoase vârste, reflectând imagini ale maturităţii, detaşării, iscusinţei, experienţei existenţiale şi literare. Viaţa însăşi urmează această cale (regală!), de la iluzii lirice, la densitatea tot mai apăsătoare prozastică. Altfel, textele sunt relativ recente şi, unele, redactate pe alte meleaguri decât cele natale. Ştergerea graniţelor dintre genuri se constată în aspectul cvasinarativ al poemelor, în preocuparea pentru faptul derizoriu, familiar, fără însă a se înlătura orice urmă de sentiment sau de metafizică: „Uneori,/ ideile poetice fac salturi mortale,/ precum veveriţele de pe rue Fleetwood/ când traversează cablurile aeriene,/ acolo unde/ blocurile se numesc manoir-e/ şi casele cu etaj condo-uri.// Pentru fiecare,/ arhitecţii au prevăzut,/ din raţiuni metafizice,/ sub linia orizontului,/ câte un lăcaş anteic.// Preotul paroh/ îşi ţine predica duminicală/ în biserica închiriată de la anglicani/ şi aminteşte drept-credincioşilor/ baissement-ul/ depozit de parastase,/ reuniuni festive,/ lumânări, icoane, tetrapoade,/ fără să ştie că,/ într-un ungher,/ ca în catacomba lui Calixtus,/ se ascunde inima mea/ obişnuindu-se cu adâncurile.” (Urbania).

Poetul pare contaminat de o stare apatică, indiferentă, consemnând scene banale, desacralizate, specifice vieţii pe noul continent. În realitate, însă, lângă vastitatea instabilă a lacului Magog, nostalgia, elegia vârstei nu au cum să nu se facă simţite: „Contez pe tine – mă asigură fâşia neagră de asfalt –/ alunecă până la capătul peşterii,/ cântă, strigă, injură, taci,/ contez pe tine!/ Poate pentru că înzestrat cu mirosul umbrei,/ poate pentru că înzestrat cu ochii întunericului,/ gândesc în limba marmotelor,/ victime sigure ale autorutelor./ Cobor într-o fântână seacă/ fără să aud fărâmiţarea,/ rostogolirea pietrelor odată cu trupul – motoare/ ambalate şi scrâşnetul frânelor –/ dinţi muşcând din memoria firelor de iarbă./ Pasăre singuratică,/ izgonită într-un parc fără arbori,/ experimentez bătrâneţea/ în aşteptarea întâlnirii cu blajinii./ şi totuşi, undeva,/ laboratoarele lui Dumnezeu/ lucrează la perfecţionarea ideii de timp,/ poate pentru că înzestrat cu gustul dedublării/ ratez mereu ieşirea spre Terrebone.” (Obiect de studiu). Nu sunt sunete tragice, irevocabile, ci, mai curând, asemănătoare liricii blagiene târzii, de preumblare printre lucruri perene, de împăcare cu frumuseţea, mai presus de soarta oamenilor, a lumi: „această vară târzie a simţurilor/ distilează esenţa răstignirii/ vibraţii fanate/ închise în hărţuirea/ amprentelor sângerânde/ misterele germinaţiei/ cuprind plantaţia de lavandula/ spre ora ofilirii/ când sărurile memoriei/ cutreieră lacrimile/ urmelor tautologice” (Excursie).

Poezia are surse livreşti, biografice (de confesiune uşor disimulată). Exprimă, cu accente ironice, dezabuzarea, înstrăinarea, regresia, într-o lume în care comunicarea s-a aplatizat, redusă la formule, la parodie: „Diogene ţine felinarul în mână/ şi caută prin cetate câinii fără stăpân/ pentru a-i omeni în butoiul său/ cu cinismul propriu/ în lipsa asociaţiilor de protecţie a animalelor/ [...]/ Ce ar mai fi de spus/ în această lume a gesturilor ireversibile/ spectacol hieratic de lumină şi văzduh/ atâta vreme cât/ între abrevieri exclamaţii şi interjecţii/ despre O.K.! a scris/ însuşi Micul Rege  al Dimineţii/ iar despre Oh my God! chiar eu// urmaşilor le rămâne/ doar uimitorul simetricul/ suficientul sieşi wow!” (Wow!).

Mai multe poeme readuc anamneze, scene de război, amintiri ale copilăriei, străzi, persoane, dar şi angoasă, perplexitate, nonsens. În Ex-citaţii poetice, scrisul face parte din categoria agonalelor, pline însă de voluptate, de suculenţă dinamică, de fertilitate: „De câte ori încep un poem/ dau peste unii şi alţii/ de la risipitorii clasici până la nestăviliţii debutanţi/ locuind în metafore/ ocupând tăcerile imposibile/ alungând neliniştile nopţii între sânii iubitei sau/ tresărind la fiecare ţipat al verbului sinucigaş/ [...]/ încerc sa-ţi scot sâmburii/ şi las pe piept să mi se prelingă/ aromitoare licori în zbucium armonic/ nimerind inconştient/ definiţia mixing-ului/ într-o zonă de vorticitate inelară”.

Poezia lui Constantin M. Popa, atractivă, oxigenată, cu o retorică minimă, conţine o clară eleganţă a ideilor, o transparenţă distinctivă. Poporul Magog, evocat în titlu (uneori, transformat în persoană), condus de regele său Gog, reprezintă simbolul răului, cu funcţie apocaliptică, înfrânt, în final, de Mesia.

Partea a doua a volumului conţine proze scurte. Prima, Calvaria, este o urzeală de elemente realiste şi onirice. Protagonistul este un profesor care trăieşte după regulile absurde ale societăţii totalitare. Printr-un miracol, scapă de acuzaţii foarte grave, spargerea intenţionată a tabloului iubitului Conducător. Tot un text ideologic este şi următorul, Trădarea lui Tradem, din care se deduce că literatura este subversivă, indiferent de regimurile politice. Un caz de schizoidie este prezentat în Englezeşte cu profesor sau Domnişoara Margareta. O situaţie clinică, de personalitate multiplă, descris senzual, există în Imposibila tandreţe. În altele: chefuri cu amici presărate cu picanterii, reverii într-un autocar cu excursionişti, obiceiuri profane în cafeteria unei librării canadiene (ceea ce dovedeşte că nu întotdeauna lucrurile sunt ce par a fi), ori cadoul erotic, imprevizibil, al unei tinere studente.

Pentru ca jocul corespondenţelor şi al simetriei dintre poezie şi proză să se închidă, dându-se răspuns prezumţiei iniţiale, versuri din primul poem sunt transcrise în proză, în ultimul text, nume evocate în partea lirică sunt incluse, ca personaje în naraţiune. Autorul plusează în intenţia de a demitiza canoane, asociind arta cu o scenă de castrare, desigur, ironic şi autoironic (fenomenul, tratat din alte perspective, a fost subiectul unui roman al lui Dan Stanca, Mutilare).

Într-adevăr, Constantin M. Popa ne convinge, cu un seducător spirit ludic, dublat de o siguranţă a contrucţiei şi de talentul narativ, că între poezie şi proză poate funcţiona un sincretism real. Nu putem să nu remarcăm la cunoscutul şi apreciatul critic o mare disponibilitate pentru domeniul beletristic... sau invers (cum spune unul dintre personajele sale, tovarăşul Bastarache).